Terapeutul – între ajutor și salvator

Dorința de a deveni terapeut maseur își are de obicei rădăcinile în dorința sinceră de a-i ajuta pe oameni. Această dorință care a făcut pe majoritatea terapeuților să își aleagă meseria devine o piedică atunci când terapeutul devine responsabil pentru recuperarea și starea de sănătate a clientului său.

A avea compasiune pentru ceilalți poate fi ușor de confundat cu a te simți răspunzător pentru ceilalți. În unele situații bucuria de a îi ajuta pe ceilalți se poate manifesta ca încercare de a-i salva pe ceilalți. Din nefericire, terapeuții care doresc să își salveze clienții se rănesc pe ei înșiși.

Fiind conștienți de arhetipul salvatorului, ne dăm seama în situațiile când intrăm în el. Iar recunoașterea lui duce la o introspecție și o abordare mai echilibrată a vindecării.

Ce este arhetipul salvatorului?

Salvatorul este condus de dorința de a fi un erou și de a-și asuma responsabilitatea de a scăpa pe cineva de durere și suferință.

Terapeuții care nu realizează că joacă acest rol au parte de mari dezamăgiri, frustrare și deziluzie în viața lor personală și profesională.

Terapeuții maseuri se confruntă cu riscul de a prelua rolul salvatorului atunci când:

  • fiind stresați sau cu dureri, clienții caută o soluție salvatoare de la terapeutul lor
  • priviți ca experți în corpul uman, tereapeuților li se cer sfaturi sau sunt rugați să rezolve probleme somatice ale clientului
  • terapeuții maseuri nu se simt confortabil când își văd clienții suferind ( fizic sau emoțional) și se simt responsabil să îi scape de zbatere.

7 semne că un terapeut maseur poată să își asume rolul de salvator:

  1. Se simte obligat să își vindece clienții și dorește să facă asta cât mai repede.
  2. Este tentat să lucreze prea mult, prea greu, prea în profunzime pentru a avea rezultate – chiar dacă această strategie nu este necesară clienților.
  3. Simte că a eșuat dacă nu s-au produs schimbările dorite la client.
  4. Se simte prea responsabil pentru clienții săi.
  1. Atunci când clienții săi se simt mai bine, terapeutul capătă senzația că merită.
  2. Face foarte multe eforturi pentru a ajuta un client, ca apoi să se simtă neapreciat.

Responsabilitatea

Recunoașterea acestui rol atunci când intrăm în el este primul pas pentru a ne schimba și a lua o cale mai sănătoasă. Al doilea pas este să ne dăm seama de originile sale.

Salvatorii se văd pe ei înșiși ca ajutoare de nădejde sau îngrijitori. De obicei acest rol a fost ales în copilărie atunci când și-au asumat responsabilitatea salvării unei persoane din familie care îi părea mai slabă și neajutorată, cu care a intrat în relația de victimă – salvator. Ca adulți, salvatorii au nevoie să îi salveze pe ceilalți pentru a se simți necesari și importanți.

Cheia ruperii acestui lanț al jocului victimă –salvator este pentru salvator să se simtă necesar și important fără să depindă de ceilalți. Fiecare individ este unic și important pentru viață.

Nimeni nu este responsabil pentru nimeni altcineva decât pentru propria persoană.

De asemenea, conștient sau inconștient, fiecare dintre noi ne alegem experiențele pe care le trăim. Atunci când recunoaște faptul că fiecare persoană are nevoie de experinețele prin care trece, fie ele și dureroase pentru a învăța ceva, atunci terapeutul înțelege că îi face un deserviciu clientului său când nu îl lasă să își învețe lecția și încearcă să o ia asupra lui.

Iată o anecdotă despre cum se comportă un salvator și capcana în care cade încercând să îi salveze pe ceilalți.

O persoană oprește un bărbat pe stradă și îl întreabă cum să ajungă la o locație bine cunoscută. Bărbatul îi spune: Mergi până la capătul străzii și acolo faci la dreapta.

Persoana mulțumește, își continua drumul, iar la capătul străzii face la stânga. Bărbatul strigă după ea.

  • Mergi în direcția greșită, am zis înspre dreapta.

Persoana răspunde:

– Te-am auzit, dar nu sunt încă pregătită să ajung acolo.

Lecția este destul de clară: suntem responsabili asupra calității serviciilor pe care le oferim, dar nu suntem responsabili pe alegerile celorlalți.

La început, terapeutul care joacă rolul salvatorului poate părea că le face foarte mult bine clienților săi. Dar în scurt timp dinamica se schimbă atât pentru terapeut cât și pentru client.

La terapeut așteptările nerealiste și dorința de a-l salva pe client conduce la o constantă trecere a barierelor, la violarea liberului arbitru, ceea ce face terapia ineficientă și îi provoacă burn out.

Clientul, care intră în rolul de victimă, este încurajat să devină neajutorat și să nu își asume responsabilitatea propriei sănătăți și implicit a propriei vieți.

Prima lecție a modulului de masaj terapeutic spunea: pentru ca o persoană să se vindece, este nevoie ca acea persoană să își dorească să se vindece și să creadă că vindecarea este posibilă.

Relații terapeutice echilibrate

Cheia în menținerea relațiilor terapeutice echilibrate este ca fiecare parte își asumă propria responsabilitate și menținerea barierelor profesionale.

Clienții care se consideră victime și care caută pe cineva să îi salveze de la durere nu își asumă responsabilitatea propriei vieți și suferințe. De asemenea, terapeuții care își privesc clienții ca victime și iau asupra lor responsabilitatea acestora încurajează co-dependența.

Astfel se deschide o buclă nesănătoasă și care nu poate aduce o rezolvare fericită

  • cu cât terapeutul vrea să își salveze clientul, cu atât acesta nu își asumă responsabilitatea vindecării;
  • cu cât clientul este fără responsabilitate, cu atât mai mult cere să fie salvat;
  • cu cât terapeutul este mai implicat în salvare, cu atât stima sa de sine este dictată de ceilalți;
  • cu cât terapeutul devine mai dependent de salvare, cu atât barierele profesionale sunt depășite.

Concluzie

Soluția pentru terapeuții care joacă rolul salvatorului nu este simplă. După ce terapeutul realizează că se află pe acest drum nesănătos, începe munca: și anume să învețe cum să se simtă valoros și necesar fără a primi de la ceilalți aprobări, să mențină barierele profesionale și să înțeleagă că clienții trebuie să își asume responsabilitatea propriei vindecări.

Dorința de a-I ajuta pe ceilalți este un dar minunat pe care majoritatea terapeuților îl posedă. Și această motivație poate co-exista cu bariere profesionale sănătoase, iar terapeuții trebuie să învețe cum să se mențină motivați fără să preia responsabilitatea asupra celor care le cer ajutorul.

Astfel, terapeutul oferă cel mai bun tratament și cele mai bune sfaturi de care este capabil, fiind detașat de rezultat. Pe de altă parte, clientul este lăsat să aleagă dacă vrea să o ia la stânga sau la dreapta, deci clientul este cel care are control asupra propriei stări de sănătate.