Cultivând tăcerea minții

Fragment din cartea Inteligența Eneagramei de Don Richard Riso şi Russ Hudson

Dacă  reuşim  să  devenim  măcar  un  pic  mai  conştienţi  de  noi  înşine,  vom  observa  o  realitate  constantă:  minţile  noastre  pălăvrăgesc în continuu! Nu trece vreun moment în care să nu existe vreo formă de dialog interior, comentariu sau judecată. Dar cine cui vorbeşte? Şi de ce?

Unul  dintre  motivele  pentru  care  vorbim  cu  noi  înşine  este pentru  a  calcula  următorul  pas.  Vorbim  singuri  pentru  a  evalua o  situaţie,  pentru  a  pregăti  răspunsuri  la  posibile  evenimente viitoare  sau  pentru  a  rememora  întâmplări  trecute.  Deoarece  atenţia noastră  este  absorbită  de  această  constantă  gălăgie  a  gândurilor,  nu putem  auzi  propria  noastră  înţelepciune  interioară.  Personalitatea superficială  o  acoperă,  la  fel  ca  atunci  când  căutăm  cu  disperare cheile prin toata casa şi apoi ne dăm scama că sunt în buzunar.

Ideea  de  a  ne  reduce  mintea  la  tăcere  sună  la  început  ciudat pentru mulţi dintre noi. Suntem de părere că dacă întrerupem curgerea gândurilor  şi  asocierile  mintale,  totul  va  deveni  plictisitor,  uniform şi  fad.  Dar  iată  că,  din  nou,  opusul  acestui  lucru  este  adevărat. Repetitivitatea  tiparelor  noastre  obişnuite  de  gândire  şi  preocupările previzibile  sunt  ceea  ce  conferă  realităţii  uniformitatea  ei  fadă. Mai  mult,  constanta  pălăvrăgeală  a  gândurilor  noastre  ne  împiedică să  conştientizăm  aspectele  vieţii  care  ne  sunt  necesare  pentru transformare. Din acest motiv, este important sa distingem între „mintea de maimuţă”  (pălăvrăgeală  interioară,  griji,  imaginaţie  dezlânată, vizualizarea  de  scenarii  viitoare  sau  retrăirea  unora  vechi)  şi „mintea tăcută” (spaţiul misterios din care răsare cunoaşterea). Cu  cât devenim  mai  relaxaţi  şi  conştienţi,  ne  dăm  seama  că modul “normal”  de  funcţionare  a  minţii  este  haotic,  descentrat  şi neatent, pe  când  o minte  tăcută  este  sobră,  clară  şi  fermă.  Pe  scurt, când mintea  e liniştită,  inteligenţa  noastră  se  aliniază  unei  inteligenţe superioare care înţelege situaţiile obiectiv şi vede exact ce trebuie (sau nu) făcut. Suntem vioi şi atenţi la cei din jur. Simţurile ne sunt ascuţite, sunetele şi culorile sunt vii, lumea devine o senzaţie proaspătă.

Vă mai poate interesa: